Zori

Ma trezesc somnoros si plictisit. Prin fereastra deschisa ( noptile astea de vara ma toropesc, pur si simplu!) razbate spre mine o farima de cer albastru, iar o raza galbuie de Soare, straluceste ascutit de undeva de sub un deal indepartat. Pentru prima oara regret ca nu-s pasare, sa tisnesc din patul acesta blestemat, umezit de sudoare, si sa ma inalt in bolta cerului, sa uit de toate si sa cint. Sa ma joc cu Soarele, care a iesit pentru o clipa tot de dupa dealul acela, rotund si orbitor, ca o minge de foc, sa-i spun „ buna dimineata, Soare drag” si sa pling, sa rid si sa pling in hohote pentru ziua aceasta, inca una, adaugata la un lung sir de zile, fiecare cu bucuriile si dezamagirile ei. Ramin insa tintuit la pat ca artarul din fata casei, fosnind de ginduri, muncit de intrebari la care nu gasesc niciodata raspunsuri. O pala de vint navaleste pe fereastra deschisa si ma loveste in fata, obligindu-ma sa ma ridic si sa inchid geamul. Suficient cit sa redescopar spectacolul fascinant al strazii, cu aceeasi oameni, femei, barbati, copii si masini (sute de masini), angrenati cu totii, laolalta, in aceeasi si aceeasi zbatere existentiala de cind lumea. Cindva ma amestecam printre ei, ma pierdeam in iuresul acela salbatic matinal, uitam de mine, de necazurile vietii, dar azi, bolnav si neputincios cum sunt, ramin cu privitul si cu regretul.Si inca nu-i putin lucru!