Emil Cioran - un pesimist de care-mi place

EMIL CIORAN s-a nascut in 8 aprilie 1911 la Rasinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran — preot in Rasinari — si al Elvirei (Comaniciu) Cioran. Frecventeaza, incepind din 1921, Liceul Gheorghe Lazar din Sibiu, oras in care se va muta intreaga familie in 1924. intre 1928 si 1932 urmeaza cursurile Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti. In ultimul an de facultate publica articole in periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gandirea, Vremea, Azi. isi incheie studiile universitare cu o teza de licenta asupra intuitionismului bergsonian. in acelasi an (1932) se inscrie la doctorat, sperind sa obtina astfel o bursa in Franta sau Germania. in 1934 ii apare prima carte,

Pe culmile disperarii, pentru care i se confera Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitati. Va mai publica inca patru carti in tara, inainte de a se stabili definitiv in Franta. intre 1933 si 1935 se afla la Berlin, ca bursier al Fundatiei Humboldt. Reintors in tara, ocupa vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul Andrei saguna din Brasov. in 1936 pleaca la Paris cu o bursa a Institutului francez din Bucuresti, care i se va prelungi pina in 1944. in 1940 incepe sa scrie indreptar patimas, ultima sa carte in limba romana, a carei varianta definitiva (ramasa inedita pina in 1991) va fi incheiata in 1945, an cind se stabileste definitiv in Franta. Dupa 1945 incepe sa scrie in limba franceza, iar in 1949 ii apare la Gallimard prima carte, Précis de décomposition; ii vor urma, pina in 1987, inca noua, publicate la aceeasi prestigioasa editura pariziana. Cu exceptia Premiului Rivarol, care i se confera in 1950 pentru „debutul“ francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). SCRIERI: Pe culmile disperarii (Bucuresti, 1934; 1990; 1993); Cartea amagirilor (Bucuresti, 1936; 1991); Schimbarea la fata a Romaniei (Bucuresti, 1936; 1941; editii revazute 1990, 1993); Lacrimi si sfinti (Bucuresti, 1937; 1991); Amurgul gindurilor (Sibiu, 1940; Bucuresti, 1991); indreptar patimas (Bucuresti, 1991); Précis de décomposition (Paris, 1949) – Tratat de descompunere (Bucuresti, 1992); Syllogismes de l’amertume (Paris, 1952) – Silogismele amaraciunii (Bucuresti, 1992); La Tentation d’exister (Paris, 1956) – Ispita de a exista (Bucuresti, 1992); Histoire et utopie (Paris, 1960) – Istorie si utopie (Bucuresti, 1992); La chute dans le temps (Paris, 1964) – Caderea in timp (Bucuresti, 1994); Le Mauvais Démiurge (Paris, 1969); De l’inconvénient d’être né (Paris, 1973); Ecartèlement (Paris, 1979); Exercices d’admiration (Paris, 1986) – Exercitii de admiratie (Bucuresti, 1993); Aveux et anathèmes (Paris, 1987) – Marturisiri si anateme (Bucuresti, 1994). <> exprima exact ceea ce inseamna un pesimism care imi place, exprima exact convingerea fata de lumea care te lasa balta cu zambetul pe buze, exact acel rau care nu te poate lasa, acel rau pe care nu-l poti lasa. As putea spune ca este preferata mea, insa ce e preferata? Mai poti avea preferinte? Sigur ca nu, doar mici placeri. Poti spune usor ca universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supara. — Dar afirma acelasi lucru despre un individ oarecare; el va protesta si va lua chiar masuri spre a te sanctiona. Asa sintem cu totii: ne scoatem din cauza cind e vorba de un principiu general si nu ne e rusine sa ne izolam intr-o exceptie. Daca universul n-are nici un rost, scapat-am careva din blestemul acestei osinde? Tot secretul vietii se reduce la atit: ea n-are nici un rost; fiecare din noi gaseste insa unul. Singuratatea nu te-nvata ca esti singur, ci singurul. Dumnezeu are tot interesul sa-si vegheze adevarurile. Uneori, o simpla smucitura din umeri i le darima pe toate, caci gindurile i le-au surpat de mult. Daca un vierme e capabil de neliniste metafizica, si el ii tulbura somnul. 

Gindul la Dumnezeu este un obstacol sinuciderii, dar nu mortii. El nu imblinzeste deloc intunericul de care se va fi speriat Dumnezeu pe vremea cind isi cauta pulsul prin teroarea nimicului.... Se spune ca Diogene s-ar fi ocupat cu falsificarea de bani. — Orice om care nu crede in adevarul absolut are drept sa falsifice totul. Diogene, daca se nastea dupa Cristos, ar fi fost un sfint. — Admiratia pentru cinici si doua mii de ani de crestinism la ce ne poate duce? Un Diogene duios… Platon a numit pe Diogene un Socrate nebun. Greu mai poate fi salvat Socrate… Daca ar prinde glas agitatia surda din mine, fiecare gest ar fi o ingenunchere la un zid al plingerii. Port un doliu din nastere — doliul acestei lumi.Tot ce nu-i uitare ne uzeaza substanta; remuscarea este la antipodul uitarii. De aceea se ridica ea amenintatoare ca un monstru stravechi ce te rapune din privire sau iti umple clipele cu senzatii de plumb topit in singe. Oamenii simpli simt remuscari in urma unui act oarecare; ei stiu de ce le au, fiindca motivele le sint sub ochi. in zadar le-am vorbi de „accese“, ei n-ar putea intelege taria unui chin inutil. Remuscarea metafizica este o tulburare fara cauza, o neliniste etica pe marginea vietii. N-ai nici o vina pe care s-o regreti, si totusi simti remuscari. Nu-ti aduci aminte de nimic, dar te napadeste un infinit dureros al trecutului. N-ai facut nici o fapta rea, dar te simti responsabil de raul universului. Senzatii de Satana in delir de scrupul. Principiul Raului in mrejele problemelor etice si-n teroarea imediata a solutiilor. Cu cit esti mai putin indiferent in fata raului, cu atit esti mai aproape de remuscarea esentiala. Aceasta-i uneori tulbure si echivoca: atunci porti povara absentei Binelui.Violetul e culoarea remuscarii. (Ceea ce e straniu in el pleaca din lupta dintre frivolitate si melancolie, cu triumful ultimei.) Remuscarea este forma etica a regretului. (Parerile de rau devin probleme, iar nu tristeti.) Un regret ridicat la rangul de suferinta. Ea nu rezolva nimic, dar incepe totul. Aparitia moralei este identica intiiului freamat de remuscare. Un dinamism dureros face din ea o risipa somptuoasa si zadarnica a sufletului. Numai marea — si fumul de tigara — ne dau imaginea ei. Pacatul este expresia religioasa a remuscarii, precum regretul expresia ei poetica. Primul este o limita superioara; ultimul, una inferioara. Te caiesti de ceva ce s-a intimplat sub tine... Erai liber sa dispui alt curs lucrurilor, dar atractia raului sau a vulgaritatii a invins reflectia etica. Ambiguitatea pleaca din amestecul de teologie si vulgaritate din orice remuscare. in nimic nu simti mai dureros ireversibilitatea timpului ca in ea. Ireparabilul nu-i decit interpretarea morala a acestei ireversibilitati. Raul ne dezvaluie substanta demonica a timpului; binele, potentialul de vesnicie al devenirii. Raul este abandonare; binele, un calcul inspirat. Nimeni nu stie diferentia rational unul de celalalt. Dar simtim cu totii caldura dureroasa a raului si raceala extatica a binelui. Dualismul lor transpune in lumea valorilor un altul mai adinc: nevinovatie si cunoastere. Ceea ce deosebeste remuscarea de deznadejde, de ura sau de groaza este o induiosare, un patetic al incurabilului. 

Sint atiti oameni pe care ii separa de moarte doar nostalgia ei! in aceasta, moartea isi creeaza din viata o oglinda pentru a se putea admira. Poezia nu-i decit instrumentul unui funebru narcisism. Atit animalele, cit si plantele sint triste, dar ele n-au descoperit tristetea ca un procedeu de cunoastere. Numai in masura in care omul il foloseste inceteaza a fi natura. Privind in jurul nostru, cine nu observa c-am acordat prietenia la plante, animale si la cite minerale! ...dar nici unui om.