Intoarce spatele la trecut (partea I)

Alerg. De jur imprejur zaresc siluetele inspaimantatoare ale copacilor, suflete care nu si-au gasit linistea. Pasari zboara prin cenusa calda cu tipete surde, iar astrul ceresc se oglindeste nepasator in luciul raului care-si taie nervos drumul printre malurile verzi. La un moment dat, in fata mea apare un cerc de oameni, lacrimi negre pictantu-le fata. Toti erau stransi in jurul unui barbat, cred, eu fiind prea mic sa observ chipul strivit de pamant. Dintr-o data, o femeie, inbracata cu o rochie neagra, de matase, cu o palarie galbena si prea mult machiaj, a rostit:

  - E mort, insfarsit in a murit!
 

La auzul acestei vesti, toata lumea a inceput sa rada isteric, sa se bucure, sa danseze. M-am apropiat incet de corpul inert , teama declansandu-se in sufletul meu de copil. Ochii mi s-au intalnit cu cei ai mortului, un verde-smarald. Groza, furia, deznadejdea, tristetea au fost doar cateva dintre sentimentele care mi-au fulgerat trupul intr-o fractiune de secunda. Barbatul care ramasese fara suflare, motivul de bucurie al femeii, cel care inca zambea, era tatal meu.
 

Alerg. Cerul, din solidaritate, plange cu mine. Tata e mort. Ingeri cu cala in mana coboara din ceruri, iar lacrimile lor de sange zugravesc frunzele indurerate. Tata e mort. Ce s-a intamplat? Unde sunt? Nu aud nimic, doar suspinele intregului Univers. Tata e mort. Nu, lasa-ma! Nu ma atinge, esti rece! Tata e mort…

  -Trezeste-te odata, copile! Ce tot urli asa? Unde e micul dejun? Unde mi-e baia calda cu arome mediteraneene? Cum ti-ai permis sa dormi atat? Scoala-te!
 

Se parea ca totul fusese doar un vis, acelas vis din ultimele luni. Cu ochii inca umflati de plans, am aruncat o privire spre ceasul vechi de pe perete : 7.15. Indradevar, dormisem prea mult. M-am ridicat usor din pat, corpul meu fiind inca amortit. Malum, fara sa astepte vreo clipa, si-a inceput „ritualul” de dimineata : m-a trantit cu capul de  podea, iar asemenea unei bestii s-a napustit asupra mea. Eram obisnuit, acum loviturile nu mai dureau ca la inceput. In perioada asta de an stateam cam rau cu banii. Oamenii nu au nevoie de ajutor iarna, asa ca eu nu mai puteam munci. Tin minte ca Malum s-a enervat cand i-am spus ca Nenea Paul nu ma mai primeste la munca si ca de acum incolo nu voi mai putea sa cumpar smochine si suc de avocado pentru gustarea de dupa micul dejun.  Se spune ca puiul de om nu datoreaza parintelui viata, ci cresterea. Eu ii datorez lui Malum doar machiajul care mi-l ofera zilnic, mereu albastru si negru, paharul de apa pe care am voie sa-l beau la ora 14:45 si felia de paine, uneori cu gem, pe care o primesc dupa cine, de obicei intre 7 si 8. Nu e foarte rau, m-am obisnuit cu timpul. La inceput a fost mai neplacut.

    -Asa, sa te inveti minte, nerecunoscatorule care esti! Daca nu eram eu, acum erai mort! Mort, m-auzi? Hai, du-te si fa ceva folositor macar odata! M-am trezit devreme azi, vreau sa ma odihnesc, sunt epuizata!

 Am iesit din camera, gustul de ruginia al sangelui meu punand pecetie pe buzele mele. Cineva mi-a spus odata ca speranta te face sa traiesti, dar ca o funie intinsa peste abis. De cand eram mai mic echilibrul nu era punctul meu forte.  M-am apropiat de lucrul cel mai sincer de pe Pamant : oglinda. Chipul meu nu mai era de fapt al meu. Ochii erau umflati, pometii peteciti cu ura, iar zambetul de altadata se ofilise. Acesta sunt eu, Hoffen, am 12 ani si nimic mai mult.
 

Povestea mea se repeta in fiecare zi, nimic nu e nou. Sunt pierdut si cu fiecare ora ce trece incep sa uit cine sunt si de ce o las pe femeia asta sa ma abuzeze. E frustrant… dar merg inainte. NU o sa mai dureze mult, simt asta.