Dadeam sa scot din buzunar banutul si sa i-l dau. Avea parul zburlit si doua frunze agatate in el. Pe fata ei fusese furtuna. Zambea, totusi, vazandu-si pranzul in pumnul meu. Ochii ii straluceau ca un lac in miezul zilei de vara.
Se nascuse in luna lui cuptor si isi zicea Stela. Nu prea i se potrivise numele, imi spuneam. Era de-a stelelor, dar ele nu tineau cu ea. O priveau doar serile cum adoarme in aer liber, in coltul de pe paturica.
Ma intrebam mereu ce cred oamenii ca ea despre propria viata. Sa fii copilul tuturor si mana intinsa sa iti dea garatia pentru a doua zi. Sa ai noptile scurte si sa prinzi fiecare rasarit. Sa vrei sa traiesti mai mult si, de aceea, sa amani tot mai mult somnul de care ai nevoie. Furia orasului sa-ti fie ceas desteptator si sa te cunoasca toti cainii din oras. Ei trebuie sa inteleaga cel mai bine cum e sa fii de-al strazii. Sa fugi dupa speranta cum fug ei dupa fiecare masina care trece, sperand ca vei reusi sa te apuci de ceva si sa lasi in spate lumea asta prea mare. Da, mult prea mare pentru cei care stau intr-un colt, in timp ce noi, ceilalti, cuprindem hectare cu tot ce avem.
Cate Stele nu mai sunt si pe pamantul asta, care asteapta in acelasi loc intunericul? Cate Stele nu se pregatesc mai tare ca oricine sa se stinga atunci cand mainile de sus inceteaza sa se mai intinda si sa le aprinda speranta? Stelele astea au nevoie de lumina. Iar pentru ele, noi stralucim mai mult ca niciodata.
Poate scotocind prin suflet putem gasi o scanteie si impreuna le-am putea oferi si lor din lumina noastra. Doar asa s-ar putea aprinde si ar putea straluci la fel ca noi.
Suntem lumina, iar azi stralucim mai mult ca niciodata.
Azi fericirea noastra e fericirea lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu