Atunci eşti la debut.

Tristeţea e absolut normală; fiinţa umană e un animal care ştie că va muri. Anormale, dimpotrivă, sunt bucuria, exultarea, fericirea, într-o situaţie generală de nonsens şi provizorat. Încercând să trăiască sub imperativul fericirii, oamenii aceştia sunt aruncaţi într-o perplexitate totală. Se instalează apoi vina de a nu fi fericit; şi calea cea mai sigură să nu fii fericit e să-ţi doreşti să fii. Nu mai suportă oamenii nefericiţi, bolnavi, copleşiţi de probleme sau interogaţii; resping boala, suferinţa, doliul semenilor, chiar şi înlănţuirea unor clipe neutre, dacă le par prea lungi. Îşi ascund viaţa pentru a reuşi să fie fericiţi. – Or, dacă-ţi spui că asistăm la o aventură în întregime lipsită de sens, din acel moment încetezi să-ţi mai otrăveşti existenţa. Începi să trăieşti o suită de momente care nu mai trebuie să ducă undeva. Clipe fără încărcătură, derobate de sens, uşoare. Nu mai ai de ce să urmezi în ajun o conferinţă de self-motivation, un manual de self-help, o religie, o dietă.
       Reflectând într-o zi, îţi dai seama că viaţa ta a fost o totală reuşită; în fond, totul a ieşit perfect. La cel mai bun nivel la care se putea spera, în orice caz. Încă uluit de constatare, intri în primul bar şi îi povesteşti viaţa unui necunoscut. De preferinţă unul tăcut şi deja suficient intoxicat cu alcool; vrei o părere onestă. Pe măsură ce povesteşti, o să ai ameţitoarea senzaţie că nu viaţa ta e cea pe care ai povestit-o.
       Atunci eşti la debut.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu