Un anticar stradal care vindea un teanc de cărţi cu un leu bucata, în special romane, maculatura anilor ’70-80. Am ales într-o doară ceva, un ghid al Moscovei. Mi s-a părut în mod onest singurul preţ apropiat de cel al cărţilor de pe vremuri.
‘A single man’. Estetică artificială, un salon de gablonţuri.
(Cred că am văzut până azi, în istoria cinematografului, trei tipi care ştiau să poarte o haină: Cary Grant în ‘North by Northwest’, Robert Redford în ‘The great Gatsby’, Brad Pitt în ‘Meet Joe Black’. Îl adaug, fără convingere, pe acest al patrulea.)
In a lonely place (1950).
Roman al unui englez în care imaginează o viaţă sexuală a Annei Frank. Era destul de clar că se va libidiniza şi istoria. Vreau să spun, n-ar fi nici un motiv ca naraţiunea istorică să scape. Despre câte lucruri mai poţi vorbi provocând un interes instantaneu, printre contemporani. Mai este sexul şi…
F.: De ce n-o fi regretat nimeni dispariţia discurilor, când au fost înlocuite cu CD-ul? Are dreptate. Cum de nu protestează nimeni la digitalizarea cărţilor? După un secol jumătate, nici o ridicare din umeri.
Văzut, citit lucruri relativ sinistre despre erotismul bătrâneţii, postură teribilă. Mă gândesc ce-ţi rămâne. Ori devii un bătrân libidinos, ori îţi temperezi pornirile, e în definitiv aceeaşi suferinţă. Toţi îţi cer să fii înţelept, asexuat, seren, un cadavru în fotoliu admirând peisaje. ‘Înţelepciunea’ e un coşmar total.
(Invenţia recentă a curelor de dezintoxicare ‘sexuală’ – de pildă cele prin care trec starletele masculine după un ‘scandal’, în America, intrând repede în câte-o clinică. Mă întreb – odată cu B. – ce li se face acolo. Li se pun electrozi pe genitalii, sunt îmbibaţi cu bromură, au dreptul la lecţii de morală, la şedinţe de striptease dublate de lectură religioasă? Pentru B. era un mister comic.)
În analiză, subiectul inconştientului devine obiect extim, alb, altcineva decât ‘analizandul’ îi poate cunoaşte, mai bine decât el însuşi, inconştientul, neştiind nimic despre el, ceea ce revine la o absurditate.
(Toate teoriile psihanaliste despre autism au fost o catastrofă ruşinoasă.)
M-am uitat la vânzătorii excesiv de amabili. Sunt la fel de respingători ca vânzătorii acri sau isterizaţi; amabilitatea excesivă trădează o formă de disperare.
Cantitatea de smintiţi pe care îi atragi spunând lucruri un pic grave.
Mă întreb dacă sofiştii au fost cu adevărat iluzioniştii din vulgata lui Platon. Mă îndoiesc că arta lor era simpla abilitate de a demonstra orice; mai degrabă te înarmau împotriva discursului salvator, principial sau al bunelor sentimente, a tuturor pedagogiilor sapienţiale care mişunau prin epocă; îţi furnizau oricum un antidot, o armură esenţială. Calomniaţi, ironizaţi plebeu – în timp ce Platon escamota realul şi îşi vindea abil cerul consolator al ideilor -, lecţia lor s-a pierdut.
(Noii sofişti de acum sunt negustorii raţiunilor de a trăi. Sunt legiune.)
Romanul lui Houellebecq, La carte et le territoire, apare în septembrie. Editurile de la noi dorm cam trei-patru luni; l-am putea avea în primăvară.
Toate dimineţile sunt cumplite. Începând cu lumina aia.
Câteva seri cu Chet Baker.
Nu ştiu unde sunt acei taximetrişti înţelepţi de care vorbeşte toată lumea.
E drept că tac, nu mă interesează nici o conversaţie. Urmăresc liniile drumului, copacii, un punct îndepărtat. Nu ştiu niciodată cât e ceasul sau dacă am ajuns.
‘A single man’. Estetică artificială, un salon de gablonţuri.
(Cred că am văzut până azi, în istoria cinematografului, trei tipi care ştiau să poarte o haină: Cary Grant în ‘North by Northwest’, Robert Redford în ‘The great Gatsby’, Brad Pitt în ‘Meet Joe Black’. Îl adaug, fără convingere, pe acest al patrulea.)
In a lonely place (1950).
Roman al unui englez în care imaginează o viaţă sexuală a Annei Frank. Era destul de clar că se va libidiniza şi istoria. Vreau să spun, n-ar fi nici un motiv ca naraţiunea istorică să scape. Despre câte lucruri mai poţi vorbi provocând un interes instantaneu, printre contemporani. Mai este sexul şi…
F.: De ce n-o fi regretat nimeni dispariţia discurilor, când au fost înlocuite cu CD-ul? Are dreptate. Cum de nu protestează nimeni la digitalizarea cărţilor? După un secol jumătate, nici o ridicare din umeri.
Văzut, citit lucruri relativ sinistre despre erotismul bătrâneţii, postură teribilă. Mă gândesc ce-ţi rămâne. Ori devii un bătrân libidinos, ori îţi temperezi pornirile, e în definitiv aceeaşi suferinţă. Toţi îţi cer să fii înţelept, asexuat, seren, un cadavru în fotoliu admirând peisaje. ‘Înţelepciunea’ e un coşmar total.
(Invenţia recentă a curelor de dezintoxicare ‘sexuală’ – de pildă cele prin care trec starletele masculine după un ‘scandal’, în America, intrând repede în câte-o clinică. Mă întreb – odată cu B. – ce li se face acolo. Li se pun electrozi pe genitalii, sunt îmbibaţi cu bromură, au dreptul la lecţii de morală, la şedinţe de striptease dublate de lectură religioasă? Pentru B. era un mister comic.)
În analiză, subiectul inconştientului devine obiect extim, alb, altcineva decât ‘analizandul’ îi poate cunoaşte, mai bine decât el însuşi, inconştientul, neştiind nimic despre el, ceea ce revine la o absurditate.
(Toate teoriile psihanaliste despre autism au fost o catastrofă ruşinoasă.)
M-am uitat la vânzătorii excesiv de amabili. Sunt la fel de respingători ca vânzătorii acri sau isterizaţi; amabilitatea excesivă trădează o formă de disperare.
Cantitatea de smintiţi pe care îi atragi spunând lucruri un pic grave.
Mă întreb dacă sofiştii au fost cu adevărat iluzioniştii din vulgata lui Platon. Mă îndoiesc că arta lor era simpla abilitate de a demonstra orice; mai degrabă te înarmau împotriva discursului salvator, principial sau al bunelor sentimente, a tuturor pedagogiilor sapienţiale care mişunau prin epocă; îţi furnizau oricum un antidot, o armură esenţială. Calomniaţi, ironizaţi plebeu – în timp ce Platon escamota realul şi îşi vindea abil cerul consolator al ideilor -, lecţia lor s-a pierdut.
(Noii sofişti de acum sunt negustorii raţiunilor de a trăi. Sunt legiune.)
Romanul lui Houellebecq, La carte et le territoire, apare în septembrie. Editurile de la noi dorm cam trei-patru luni; l-am putea avea în primăvară.
Toate dimineţile sunt cumplite. Începând cu lumina aia.
Câteva seri cu Chet Baker.
Nu ştiu unde sunt acei taximetrişti înţelepţi de care vorbeşte toată lumea.
E drept că tac, nu mă interesează nici o conversaţie. Urmăresc liniile drumului, copacii, un punct îndepărtat. Nu ştiu niciodată cât e ceasul sau dacă am ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu